Own your emotions, don’t assign their birth to others

It is very easy in the midst of a conversation to ascribe the source of your feeling to someone else: You make me feel this way…(be it love or hatred or anything else). But the emotion is yours. Fully yours. As beautiful or as hideous as it is – it was created in the womb of your mind.

Whoever is speaking to you, can only convey thoughts…you have the responsibility (response-ability) to respond however you please. You may react – at which point your mindless brain will choose a well-established pattern and recreate past experienced emotions automatically. Or you may respond by consciously observing the pattern of your thoughts before you are swept away by your emotions. You may still decide to feel anger and that’s ok and perhaps even adequate but it will be your emotion…which you can curb once it expires without dwelling endlessly and aimlessly on it.

On painting, music and meditation

I avoid art galleries. I could never appreciate a painting. I look at them and intellectually I understand that they require talent to create but they do not stir any ripple inside me. That’s nice…I say to myself…let’s move on. There is nothing about a painting that grabs me and keeps me on the spot. I have never felt goose bumps when I looked at a painting. It has never made me cry, or laugh for that matter. It has never made me feel love or the presence of a sacred union with something bigger…a transcendence of sorts.

Until today I thought I was insensitive and utterly clumsy in my taste and appreciation of the visual art…Today something happened that made me realise that there is nothing wrong with me…and there is nothing wrong with painting either. I will recount a story that happened many years ago.

I have just graduated from my university and doing my internship with a big corporate firm. I realised quite soon that it was okay to use earphones and listen to music during working hours, an activity which always gave me a lot of pleasure. I only listen to a certain genre of music and over the years it did not change. The genre is a subgroup of instrumental music. It lends itself nicely to studying and concentrating. I even found some radio station that were streaming that kind of music, to my delight.

One day as I was in a middle of a spreadsheet preparing some numbers for my manager, a melody started, so…unearthly (I do not have words to describe the song) that it paralysed me. My breathing stopped. My skin was covered in goose-bumps. My heart was thumping. My vision blurred. I closed my eyes and relaxed into the back of my chair, my hands frozen on the armrests for support. That song was so beautiful…perhaps this is how some people feel God or a higher power. Certainly for me that was a divine moment.

Music is generally divine for me. Not all. Certain music. Some more than other. Today I stumbled across another piece of “God” and it reminded me of that day…15 years ago. For some reason I got reminded of how small paintings make me feel…and I realised that it is not that I am small when I look at paintings…I just never feel as big as when I listen to my music.

The same with meditation, you have to find your meditation and when you find it, there is no letting go. Perhaps you already found it, you may simply not know about it.

I recently learnt that there is such a concept as minimalist music that scientists are now experimenting with to induce meditation like states, perhaps more than that, psychedelic states. Minimalist music is characterised by a repetition in a main motif…a musical loop that changes the brain waves. It made sense to me. I’ve heard about mantra meditation when the same line is repeated again and again and again. If I did not know a genius who derived her brain power from mantra meditation – I would not believe in it, but for her it was like an instant “shot” of “brightness” after a session of mantra meditation – her brain on steroids.

Intrigued I decided to listen to these minimalist tracks…and interestingly, they are very much the type of music that I love to listen to, perhaps because they can induce some powerful states…and let me let you in on a little secret – I write only when I listen to music. Not that my writing is great, far from it, but I derive a lot of pleasure from writing…but take away the music and my pen dries.

De ce desculță…

După mai mult de 10 ani de existență a acestui blog, am înțeles de ce e desculță.

Eu merg desculță foarte des în ultimii doi ani. Mai ales dacă suntem pe un tarîm cald, nu contează de e ciment sau nisip, eu las încălțările acasă. Mersul desculță, pe lîngă beneficiile fizice (vedeți studiul facut la universitatea din Liverpool care arată că puterea și echilibrul piciorului se dublează pentru cei ce poartă încălțămintea minimalistă care mimică mersul desculță), aduce o gingășie și o sensibilitate fiecărui pas făcut.

Mai întîi devine atent piciorul. Chiar și o pietriciă mică dă de știre odată călcată, unde mai pui așchiile sau clăbucii lipicioși. Apoi, devii atent să nu calci furnicile sau albinile care se odihnesc prin iarbă, sorbind flori. După o vreme gingășia piciorului se ridică în sus…prin osmoză, pînă la gînd. Gîndurile tot devin mai atente, mai sensibile, mai gingașe…s-au săturat și ele de pietrele, așchiile și saliva lăsată la întîmplare. Gîndurile își aleg tot mai des cărarea în loc să fie mînate ca oile…gîndurile s-au descălțat.

Numai gînduri desculțe și curate vă urez,

eu

New Delhi – Partea 2

Privirea lui nu era năprasnică. Îi cercetam ochii să-i caut de lacrimi. Nu erau înlăcrimați, deși pe față avea dîre lungi de care se lipise praful. Posibil a plîns noaptea, sau ieri. Dar azi ochii erau uscați. Mă priveau ferm, vorbind prin ei, dar în același timp fără vreo deznădejde. Eu eram doar un alt om indiferent care trecea pe lîngă el în acea zi, în fiecare zi.

– Nu te uita așa la el, îmi spune Aditya.

– De ce? răspund eu fără a-mi mișca pupilele.

– Îl vei dezamăgi.

– Așa e. Dar el e deja imun dezamăgirilor. Măcar să-l privesc…cu amîndoi ochii, ca pe un om.

– La ce bun? Îi vei face mai mult rău.

Buzele copilului nu mai conturau niciun cuvînt, mă privea pe sub genele lungi și negre, ascunzîndu-se în petica cu care continua să șteargă mașina. Secundele nu se mai mișcau. Adevărul e că voiam să fug de la fața locului, voiam să mi se ia de pe suflet această greutate. Cîteva zile mai tîrziu, reflectînd asupra tristeții acestei situații, mi-am dat seama că acel sentiment de neîndurat nu era milă, ci vină…noi toți știm cînd putem face mai mult decît facem. Știți ce am mai simțit în acele cîteva minute petrecute cu acel pui de om la semafor, privindu-l – că merităm tot răul ce ni se întîmplă. Totul. De la război, pînă la foame, pînă la boală, pînă la nedreptate. Am simțit că totul, totul e meritat. Cumva, mi s-a făcut mai ușor.

Culorile semaforului se perindau. Mașina a pornit motorul. Eu mi-am împuns nasul în sticlă să mă asigur că mașina nu va trece peste piciorușele cele mici. Pe spate mă încălzea năframa mamei. O năframă neagră, cu trandafiri mari, roșii. Mama mi-a dăruit-o la nuntă. Să-mi fie cald. Am tras-o de pe umeri, am dat în jos sticla ferestrei, și stîngaci, i-am cuprins cu ea umerii mici a puiului. Să-ți fie mereu cald, am șoptit eu.

Lîngă inimă

Era luna lui aprilie, una dintre cele mai calde luni ale anului în Chennai. Temperatura ușor se ridică pînă la 40 de grade. O duceam pe Mira la spital să îi facem o sonografie la rinichi. Pe Roan, care avea doar vreo 3 luni și îl alăptam din 2 în 2 ore, nu îl puteam lăsa acasă, de asta l-am luat și pe el la spital cu noi.

Pe drum, mașina oprește la roșu. În jurul nostru un roi de vehicule, ca de altfel la orice ora, pe orice drum, în India. O duduie murdară și flocoasă, își croi drum printre mașini și își sprijini șoldul de ușa din spate, în dreptul meu.

Ne-am uitat una la alta, atent, fără a ne dezlipi privirile. Eu am acest obicei de a-mi înfinge privirea în acești oameni atunci cînd mă privesc, pentru că atunci e unicul moment cînd îi pot privi nestingherită, adînc fără a-i stînjeni, fără a mă rușina că îi îmboldesc cu ochii.

Mîna ei dreaptă își desfăcu degetele pentru o clipă ca o floare, care se ofili prea repede, lăsînd doar degetul mare și arărătorul să se unească lîngă buzele mari și umede, în semn de foame. Mîncare.

Eu continuam să o privesc ținîndu-mă cu ochii de ea precum un cîine se încleaștă într-un os. Privirea mea aproape perversă prin curiozitatea ei, dar în același timp darnică, prezentă. Simt că nu o intimidez. E felul meu a-i spune: Te văd. Ești. Vreau să știu cine ești.

De obicei, eu nu ofer bani în astfel de situații.

Dacă vii în India, pune ceva de mîncare în geantă. Se va găsi mereu o gură flămîndă. Bani nu ofer pentru că e o mafie întreagă care fură copii pentru a-i face să cerșească anume bani, și pentru ca ei, copiii, să inspire și mai multă milă, îi mutilează de multe ori (le scot un ochi, le taie o ureche, etc.)

Fata insista. Mîna ei se mișcă de la gură la inimă. Stătea în bătaia soarelui, pe cimentul încins, înfășurată în cîteva plapume mici, bătînd ușor în dreptul inimii. Apoi, văzînd că nu mă prind, indică cu degetul spre Roan și iar spre inima ei. Îmi spune oare că e însărcinată?

Cînd văzu că roșul se schimbă în portocaliu la semafor, își dădu păturile la o parte și descoperi un puiuț de om mic-mic și plăpînd, roșu, ud, de parcă-l născuse tot atunci. Eu șocată, am lăsat un țipăt să îmi scape. Mi-am înșfăcat mîna în scaunul lui Aditya, care stătea lîngă șofer: – Repede dă-mi bani! El s-a supus fără a mă contrazice, a deschis portofelul, mi-a dat cîteva bancnote, eu între timp am deschis fereastră și i le-am dat…în timp ce toate mașinile lumii ne claxonau din spate pentru că se făcuse verde.

Mașina a pornit din loc. Retrovizorul îi mai păstra imaginea. Se lipise de altă mașină, descoperindu-și marfa la scurt timp…

Nici azi nu îmi pot uita greșeala. Oare cît din moartea acelui copil se datorează gestului meu grăbit și disperat?

New Delhi – 1

Sunt in Delhi. Am venit sa aplic pentru un nou pasaport. Afara sunt vreo 17 grade. Mi-a fost dor de senzatia asta de racoare, o mână de vânt care te cuprinde din spate, pe la umeri. Sunt intr-un taxi. Dimineata e limpede si senina.

Cum iesim de pe perimetrul hotelului, se perinda o lista de ambasade pe ambele parti ale drumului. La semafor masina opreste. E rosu. Doua brate mici isi fac drum printre masini, fluturind o mica zdreanța, care a fost cîndva o broderie albă cu ațele albastre, ce s-au despletit și decolorat de muncă. Doua brate mici ajung la ferestra mea, în spate. Se intind sa șteargă sticla deja curata, dar oricum perseverează sa zgîrîie un punctisor imaginar.

Eu ma lipesc cu respirația de geam ca sa ma imboldesc in doi ochi mari și negri. Parul scurt, tăiat parca cu secera in snopi de diferite lungimi era împresurat de mici puncte albe, posibil lindine. Ochii, care nu se desprindeau de ai mei, urlau pe lingă glasul care parca soptea ceva intr-o limba neînțeleasa de mine. Dar totul era clar. Nu era nevoie de niciun cuvint.

Sub pod, linga semafor, statea asezata pe ciment o femeie, linga ea inca vreo doi copii intre 7 si 12 ani, iar in brate un prunc peste capul caruia era aruncat un fes barbatesc. O rogojina pe care se uscau niște haine rupte, un teanc de pături ponosite si unsuroase, si vreo citeva farfurii din aluminiu uscate cu resturi, mi-au confirmat ca asta e “locul” lor, caci casa asta nu puteam numi.

Copilul de lingă mașina continua sa lucreze sticla, unghiile mici și negre amintindu-mi de Mira. Ce nenoroc. Mira s-ar fi putut naste aici, printre acesti oameni, printre aceste masini care in orice clipa ii puteau strivi picioarele mici. E doar o aruncare de zaruri pina la urma. Acest copil, cu ochii mari, cu dinții mari și albi striati de niște dungi maro, ar fi putut fi copilul meu. Ar fi putut fi in bratele mele îmbrăcat, satul, adormit…asa cum dormea Mira in bratele mele.

Neputincioasă, am scrisnit din dinți: “Cum sa te ajut, puiule? Ce pot face eu, ca tu sa nu cedezi, sa crezi ca meriți totul, totul, fără sa fi avut vreodată nimic…!”

Tăcerea semaforului era de neindurat.

Mi-am adus aminte cum o data, în drum spre spital în Chennai, ne-am oprit la un semafor si o duduie murdara si flocoasa s-a lipit de geamul meu, stropindu-si cuvintele si dezgustul pe sticlă.. Va urma…poate.

threads

I opened the door. There she was, petite, looking almost French with her thick black chignon neatly tied at the nape of her head. Wearing a sky blue shirt over a white top, jeans and black shoes with tiny hills, she looked very modern for a jhappa, a traditional maternity nurse from Northern India.

My son was 10 days old and his nanny has finally arrived from Kolkata to Chennai.

As she entered the house, she looked a bit uncomfortable, not knowing where to place her hands, that suddenly felt too long. Her gaze was skipping from object to object trying to find a welcoming place to rest it on. She kept her small smile on her lips.

It was 5 pm so we were having our dinner. I invited her to join us. After washing her hands, she sat cross-legged next to me (we had a Japanese table with floor seating, so everyone was in some sort of cross-legged position whilst eating). She barely touched the food. One bite she took and almost choked. Here we go, I thought, she does not like the food. Little did I know that it was not customary for jhappas (or any lower caste for that matter) to eat at the same table with…how do I even say it, as I do not belong to any caste and my mind pretzels at this man-made concept.

I noticed a black thread around one of her wrists and one of her ankles. A few days later I asked her what they were:

– These threads protect from evil eye. My mother tied them around my wrist and ankle before I left for my job.

– And before that, Didi? You did not wear these black threads?

– No, mama said I did not need to. A mother’s love is enough to protect from any evil eye, my mama told me. But once I left the house and would see her once a year or so, she tied these on me, asking God to take care of me.

A new take on porridge

There is a beautiful Russian folk story about a traveler who stops at the house of a stingy man one night. The traveler was hungry but the host did not offer anything to eat.

By and by the traveler, says:

– In my travels, I met very wise men and they taught me how to make food from thin air. There is a trick though. Since you let me into your house, I will disclose it to you.

The stingy man pricked his ears.
– Please do. We have no food…so let’s try your trick and see.

– The secret is to use an axe 望
– Oh, an axe?! I must have one.

They started boiling the axe, at which point the traveler asked for just a tiny a pinch of salt, and then of sugar, and then some stale bread, and just a little bit of milk, and some semolina etc., etc…in the end they had a nice porridge.

I think I learnt a lot from this story for I use the same recipe.

I started with overnight soaked steel cut oats. Then I thought: why not add a little bit of barley, and some millet or buckwheat to the mix. And whilst it boils in the morning I add a pinch of cinammon and ground ginger and sometimes moringa. It is no harm to add some ground chia and flax seeds too. And then some dried cranberries, or apricots, or raisins or currants, or prunes…not all of them, just one or 2 dried fruits gives it a bit of sweet surprise. Some melon seeds, or sun flower seeds for a little crunch. And just a bit of rich cashew milk at the end…

My biggest strength in the kitchen is that I like to experiment and I don’t despair when I fail, which also happens often.

We like diverse food so our porridge is constantly evolving and changing to keep it interesting and nutritious. So a few days ago I caught myself thinking: how can I make it even more nutritious. I opened up my cupboard and my eyes set on some black gram (black lentils).

• 

Black lentils in porridge

I cooked them and added them to the porridge. The  lentils are small in size and their taste is not at all strong, blending themselves well into the taste of the porridge, at the same time packing it with proteins.
Black lentils are super versatile. I use them in salad and even biscuits. And they are tasty!

Aditya prefers this new porridge to his all time favourite granola. Even didi, who doesn’t like porridge, asks for it. Not to mention my biggest judge, Mira, who has at least 1 helping of it each morning.

Happy mornings!

• 

Nașterea lui Roan în India – Partea 1

– Dna Doctor, suntem la moment în Londra, dar ne mutăm cu traiul în Chennai în cîteva luni. Eu sunt însărcinată în a șasea lună și aș vrea să știu cum decurge o naștere obișnuită în India. Vă rog să descrieți protocolul.

– […] Pentru început îți vor băga mîna în vagin să vadă cît de dilatată ești. Apoi te vor bărbieri și îți vor elimina masele fecale forțat prin clismă. După asta îți vor introduce un ac intravenos, așa ca să fie…în caz de urgență e mai bine să fie un ac în vînă. După asta te vor culca pe spate și îți vor uni burta la monitoare ca să supravegheze bătăile inimii fătului. Dacă nu te deschizi repede, îți vor administra oxitocină artificială pentru a mări contracțiile uterine cu scopul de a accelera nașterea. Dacă dorești, îți vor administra și o epidurală (anestezie). După ce te deschizi, dacă nu naști repejor, vor folosi cleștele sau vacuum-extracția (an aspirator de extras copiii din vagin), sau îți vor tăia perineul (epiziotomie) ca să facă mai mult loc pentru făt… sau îți vor face cezariană. Multe femei aleg să facă cezariana de la bun început și totul se termină foarte repede. Unde mai pui că poți alege tu ziua de naștere a copilului tău, și o oră comodă.

Eu am înghețat pe scaun privind telefonul. Aditya și-a revenit primul:

– Dna Doctor, dvs. ați descris o scenă de groază…nu una de naștere. Irina a născut natural prima dată, fără intervenții.

– Intervenții asta e atunci cînd mergi la un spital de stat în India, și îți dau o palmă peste fălci dacă îndrăznești să te vaicări, sau un picior în coaste dacă strigi. Acolo îți vor aminti cît de plăcut ți-a fost să faci sex, și îți vor închide gura repejor dacă o deschizi. Protocolul pe care l-am descris eu, e unul dintre cele mai favorabile scenarii care i se pot întîmpla soției dvs. aici. Și spuneți că soția dvs are diabet gestațional…cum să nască ea natural cu diabet, ce vorbiți…va fi indusă la 38 de săptămîni.

Eu deja născusem o dată. În jacuzzi cu sisha între dinți (așa se administrează gazul ilariant în Londra). În afară de examinarea vaginală, și un doppler acvatic cu care măsurau bătăile inimii fătului din cînd în cînd, nu s-au atins de mine. M-au lăsat să nasc, ca o femeie. Și așa voiam să nasc și a doua oara, doar că India îmi promitea multe provocări…

Good Girls (Part 1)

You all know by now that I spent a month at my parents this summer. All my introspections to date spring from that sojourn, including this.

I noticed that a particular phrase my mother used when speaking to Mira, triggered an uncomfortable emotion inside me. In the beginning, the emotion was small and vague…I couldn’t even place it. But the more I heard my mum saying it, the tenser it made me feel.

“Fetițele cuminți…nu aruncă mîncarea jos.” (Good Girls do not throw food)

“Fetițele cuminți…nu scuipă.” (Good Girls do not spit)

“Fetițele cuminți…nu strigă, nu aleargă, nu vorbesc urît, nu se ceartă….” (Good Girls do not shout, run, use bad language, quarrel) ….

This last one was the voice from my own childhood.

***

I must have been 7 or 8 that day. I was at my aunty, playing with her grand-daughter (my cousin) who was some 3 years younger than me. Despite the age difference, we were getting along quite well. I am not able to remember the exact details of the event, but at some point she took a pen and burrowed it into my neck quite forcefully. I shouted at her in pain. I do not believe I called her names or uttered anything obscene as I was very hygienic about my language as a child. I may have said “stupid” or “silly” at most, but to be honest I really do not remember accurately the exact words.

My aunty, whom I revered profoundly for she was always sung praises in my family, entered the room. Wagging her long finger at me, she scolded me: “Good girls do not shout. Nor do they quarrel. What an appalling behaviour – I’m deeply disappointed! You are not as intelligent nor as well-bred as I thought you to be!” (I remember the words because they were sharp as blades for my little psyche).

In a single moment, I fell from her graces. I fell from my highest pedestal for her approval meant a great deal to me.

I profusely and insincerely apologised to her and my little cousin (although in my heart I would have preferred to give her a sincere slap on her little scrawny face).

The evening went on uneventful, apart from the fact that I secretly took 1 piece from my cousin’s favourite puzzle and flushed it down the toilet.

***

Good girls do not shout, do not quarrel, do not use bad language, they simply grow to become graceful, mannered bitches.

I, and many women I know, grew up being told by everyone to be good girls. The society I grew up in could not put up with my emotions, with my energy, with my voice, with my attitude because it was not obedient, graceful or quiet enough. So, I learnt to bottle my “femininity” inside me and release it in subtle doses of bitchiness.

I do not want my little girl to be good. I want her to be real, authentic, genuine. I want her to never forget how to speak her real mind and heart.