Lîngă inimă

Era luna lui aprilie, una dintre cele mai calde luni ale anului în Chennai. Temperatura ușor se ridică pînă la 40 de grade. O duceam pe Mira la spital să îi facem o sonografie la rinichi. Pe Roan, care avea doar vreo 3 luni și îl alăptam din 2 în 2 ore, nu îl puteam lăsa acasă, de asta l-am luat și pe el la spital cu noi.

Pe drum, mașina oprește la roșu. În jurul nostru un roi de vehicule, ca de altfel la orice ora, pe orice drum, în India. O duduie murdară și flocoasă, își croi drum printre mașini și își sprijini șoldul de ușa din spate, în dreptul meu.

Ne-am uitat una la alta, atent, fără a ne dezlipi privirile. Eu am acest obicei de a-mi înfinge privirea în acești oameni atunci cînd mă privesc, pentru că atunci e unicul moment cînd îi pot privi nestingherită, adînc fără a-i stînjeni, fără a mă rușina că îi îmboldesc cu ochii.

Mîna ei dreaptă își desfăcu degetele pentru o clipă ca o floare, care se ofili prea repede, lăsînd doar degetul mare și arărătorul să se unească lîngă buzele mari și umede, în semn de foame. Mîncare.

Eu continuam să o privesc ținîndu-mă cu ochii de ea precum un cîine se încleaștă într-un os. Privirea mea aproape perversă prin curiozitatea ei, dar în același timp darnică, prezentă. Simt că nu o intimidez. E felul meu a-i spune: Te văd. Ești. Vreau să știu cine ești.

De obicei, eu nu ofer bani în astfel de situații.

Dacă vii în India, pune ceva de mîncare în geantă. Se va găsi mereu o gură flămîndă. Bani nu ofer pentru că e o mafie întreagă care fură copii pentru a-i face să cerșească anume bani, și pentru ca ei, copiii, să inspire și mai multă milă, îi mutilează de multe ori (le scot un ochi, le taie o ureche, etc.)

Fata insista. Mîna ei se mișcă de la gură la inimă. Stătea în bătaia soarelui, pe cimentul încins, înfășurată în cîteva plapume mici, bătînd ușor în dreptul inimii. Apoi, văzînd că nu mă prind, indică cu degetul spre Roan și iar spre inima ei. Îmi spune oare că e însărcinată?

Cînd văzu că roșul se schimbă în portocaliu la semafor, își dădu păturile la o parte și descoperi un puiuț de om mic-mic și plăpînd, roșu, ud, de parcă-l născuse tot atunci. Eu șocată, am lăsat un țipăt să îmi scape. Mi-am înșfăcat mîna în scaunul lui Aditya, care stătea lîngă șofer: – Repede dă-mi bani! El s-a supus fără a mă contrazice, a deschis portofelul, mi-a dat cîteva bancnote, eu între timp am deschis fereastră și i le-am dat…în timp ce toate mașinile lumii ne claxonau din spate pentru că se făcuse verde.

Mașina a pornit din loc. Retrovizorul îi mai păstra imaginea. Se lipise de altă mașină, descoperindu-și marfa la scurt timp…

Nici azi nu îmi pot uita greșeala. Oare cît din moartea acelui copil se datorează gestului meu grăbit și disperat?