On shallowness

I swim to the bottom of the deepest depths,
Trapping a single breath into my mouth, I descend, inwards.
Fear envelopes me throughout, like water.
It’s cold.
It’s dark.
It’s silent.
It’s mysterious.
It’s deep.
Depth.
We, human beings, like deep, profound matters.
Especially, when in the warm embrace of the “shallow” shore.

For some reason we do not like to admit how comforting the shore is. Its shallow waters tickle your toes. Transparent, like glass. Safe, like the womb. It’s uneventful. Simple. Shallow.

Deep waters do not observe how shallow the water on-shore is, because deep waters do not understand the essence of shallow, or even of deep, for that matter. Yet deep people, at times, observe on the shallowness of others. In that moment, they find themselves basking in the warmth of the shallowness —
harnessed in a wet suit, no less!

The ocean itself does not discriminate between its layers of water, why should we?

Advertisements

Înainte de somn

Vîltoare zilei, de obicei, mi-o ia pe dinainte, aruncîndu-mă în mrejele ei azi cu un țel, mîine cu o problemă, și tot așa zilele se scurg de parcă nu ar avea ceas. Și numai serile, mai ales cele tîrzii, mă dezbracă de gîndurile deșarte precum o mamă își dezbracă pruncul de scutecul plin, și mă așează în fața ceasului. Și atunci încep a trăi. Simt cum plămînii nu se pot sătura de aerul pe care îl inspir cu nesaț, agățîndu-mă de fiecare picătură de aer, ca pruncul de țîța mamei. Simt cum sîngele curge prin vene ca un rîu întinerit după ploaie.

Și așa, în măduva nopții, îmi amintesc seară de seară despre adevărul și tot ce e nedeșert în viața mea și mă lipesc de omul meu adormit sau nu, și îl privesc cu toată inima mea, de parcă l-aș privi pentru ultima oară și mă umple Dumnezeu pe dinăuntru în acel moment. Inima mea se revarsă cu mulțumire peste malurile ei. Și uneori în gînd, alteori în voce, mulțumesc pentru o încă una zi ce mi-a fost dăruită. Și spunînd o rugă scurtă, mai cer încă o zi, și apoi mor.

De cîteva zile mor în fiecare seară, sau în cele în care îmi aduc aminte să o fac. E una dintre lecțiile pe care le-am adus de la Sadhguru din India. E o lecție foarte ușor de implementat. Nu e nevoie să mergeți nicăieri, să citiți vreo carte, să faceți timp pentru acest exercițiu.

About-us-Sadhguru.jpg

În pat, după ce ați spus noapte bună la toți cei ai casei, ați adormit copii, ați verificat că ușa e închisă, după ce v-ați spus toate rugăciunile și ați alungat gîndurile zilei, imaginați-vă că astea sunt ultimele clipe și în momentul cînd închideți ochii pentru a adormi, muriți. Dintr-odată, viața se zbate ca un armăsar în strînsorile inimii și atunci îți dai seama cît de neprețuită e ea, viața.

În acel moment îmi place să vizualizez cu ochii închiși toate boarfele din garderoba mea, toate inelele și brățările pe care le-am adunat cu anii, ca într-o clipă să îmi dau seama cît de inutile sunt toate în fața morții și cîtă nimicnicie am adunat. Îmi place să mă gîndesc la probleme și durerile de peste zi ca să îmi dau seama cît de ridicole sunt în fața morții.

E un exercițiu intens de reînvigorant. Imediat, tot ce contează, tot ce e adevărat și important în viața mea se conturează clar, irefutabil. Și apoi închid ochii și mor. Somnul care urmează e un somn adînc, odihnitor, dătător de viață.  Pentru că adormi fără a lua cu tine poverile zilelor adunate. Adormi fără a fi fiică sau mamă, adormi fără casă, fără serviciu, fără soț, fără dragoste neîmpărtășită, fără cărți neterminate, fără convingeri, fără religie, fără scopuri, fără a fi femeie, fără a fi bărbat, fără orientare sexuală, fără gînd, fără emoție, fără grija zilei de mîine. E un somn, care în timp spune Sadhguru se va scurta la 4 ore pe noapte, atît de odinitor e.

Noapte bună.

 

 

 

 

 

Despre Dumnezeu și drăcie

Ieri am mers la întîlnire cu un Guru mistic din India. Cînd mi-am dat seama că sesiunea durează 5 ore, am înghițit scurt, și m-am gîndit inocent că în pauză (la sigur va fi măcar una…bio) mă voi strecura discret dacă simt că e prea intensă seară pentru mine.

Am intrat în sala plină de oameni. O muzică celestă izvora dintr-un flaut. Fără întîrziere se prezentă și Guru. Cu barbă albă, strălucitoare, cu doi ochi negri și strălucitori ca tăciunele, în veșmînte tradiționale indiene, se propti comod cu picioarele încrucișate nufăr și cu amîndouă palmele lipite și duse la frunte, ne salută blînd ca un bunel.

Ne vorbi mult, pe îndelete despre multe, mici, mari și mărunte. Eu am luat cu mine doar două lecții pe care nu le voi dezvălui acum (le las să se mai coacă). Azi scriu despre draci. Ceea ce va urma nu e o discreditare la adresa acestui Guru. El e un om renumit care a cuvîntat la cele mai mari și respectate forumuri internaționale, de o imensă greutate spirituală și socială în India, și poate unii dintre voi au auzit de Sadhguru (vedeți în Youtube). Ceea ce va urma e o mică observație comparativă între ce am știut acasă și ce am văzut aici. Nu e o concluzie, ci doar un alt punct de vedere.

Spre capăt, Guru ne spune că vom face un exercițiu de meditație. Ne arată cum să aliniem degetele, unde să le poziționăm pe corp, ne spune să închidem ochii, și începe să cînte (o rugăciune cred…eu nu cunosc sanskrita, dar recunosc unele cuvinte religioase din mitologia lor). La un moment dat, pocnește neașteptat din palme încît unii oameni tresar și țipă, iar alții încep a emite sunete animalice…de cal, de porc, de cîine. Drăcie, îmi zic în sinea mea. Așa auzisem doar o dată demult la Saharna.

Inițial mă încordasem, zic amuș-amuș cînd or ieși toți din mine val-vîrtej…mai bine lăsam soțul acasă. Apoi, cînd am văzut că stau cuminte ca o mioară, simțeam că l-am apucat pe Dumnezeu de poale, și mă preasfințeam în gîndul meu necurat. E și asta drăcie, nu strigă, dar se fălește.

Strigătele altora nu mă speriaseră ca în copilărie. În mintea mea, am decis că e o înscenare comercială pentru a desfăta pe cei slabi de îngeri.

Cînd am ieșit peste 5 ore (fără mîncare, chișîcî sau pauză de orice fel) mă simțeau energizată peste măsură. Mă desfătară povestirile lui. Soțul meu era mai puțin satisfăcut. Era indispus că în sală s-au găsit atîția să mediteze vocal.

–  Deci aici asta se numește meditație vocala, da? întreb eu cu neîncredere.

–  La voi, nu?

– Nu, la noi asta se numește exorcism. Dar să fim serioși, a fost o înscenare, nu?..

Ultima parte: Qatar Airways Crisis

Dimineața ne-a alintat în geana ei dulceagă pînă aproape de amiezi. M-am trezit și de îndată am dus telefonul spre ochii semi-deschiși. “Biletul dvs. nu e confirmat”.

Biletul mă-sii!!

Deja nu știam al cîtulea bilet îl cumparasem și toate neconfirmate, dar în același timp banii au fost supți la fiecare tranzacție. Sun la Qatar de la care cumpărasem ultimul bilet: îmi cer confirmare de la banca mea în scris ca eu sunt în India și că eu autorizez cumpărarea biletului din contul meu. Sun la banca mea din Londra (în zi de duminică), ăștia îmi spun că banii au ieșit deja de la mine din cont și că ei nu trimit scrisori de care cer eu. Sun iar la Qatar, apoi iar la banca, și iar la Qatar…printre altele aflu că am un minus hultuit în cont… Dupa două ore la telefon între Qatar, India și Londra…m-am prăbușit pe pat obosită, înlăcrimată de ciudă, de jale, de foame…

Soțul meu a venit lîngă mine, cugetînd cîteva clipe, zice: “A rămas o singură soluție.” Eu ridic capul din pernă, ochii roșii, nasul fleoșcăit, și stau atentă ca o statuie. “Tata, zice el.”

Ce să mai valuri în tazic, eram atît de disperată încît de data asta cînd a menționat să îl implice pe tatăl lui, i-am dat undă verde. Am ieșit din cameră, am mers să mă zvîntez pe mal. David, care vorbise cu Aditya pe whatapp, cît eu eram la telefon între bancă și compania aeriană, știa că biletul eșuase…și distrus, se plimba în lungul malului apei cu ochii lipiți de orizont.

Cînd am revenit în cameră în scurt timp, aflasem că s-au întîmplat cîteva lucruri între timp. Tatăl (socru) sunase la Qatar și se înțelesese cu ei că dacă eu ma prezint la oficiul lor în persoană timp de o oră și semnez un document, ei vor confirma biletul. Să adaug că atunci cînd eu am sunat, ei mi-ai spus că oficiul e închis (și pe bună dreptate, căci era zi de odihnă)?

Așa, pînă aici, bine, dar cum ajungem noi timp de o oră cînd avem nevoie de o ora și jumătate ca să ajungem dintr-un oraș în altul? Cum, cum?? Apasînd pe gaz!! Și mai repede!!!

Ne-am aruncat toți 4 (Ketan a mers cu noi “za podderjku”) în mașină. Aditya îi explică șoferului că avem nevoie să ajungem REPEDE în cutare și cutare loc. Care a găsit centuri de siguranță, le-a legat cum a putut, care nu a găsit s-a încleștat de ce a putut sau de-un “Doamne miluiește”. Cine a mers vreodată prin trafic cu mașina în India, va înțelege că orice plimbare cu mașină se trăiește ca ultima plimbare cu mașina în viața asta.

David se urcase pe scaunul din față lîngă șofer. Mașină se pornise din loc cu o dîră de praf din urmă. Hurduca de parcă mergeam în căruță cu motor.  Mașina prindea viteză și luneca printre autobuze și tiruri care nu țineau banda. Îmi transpiraseră palmele de ținut de păturică (centura mea lipsea), simțeam că stomacul meu se ridică în gît de atîta zgîlțîit. Apoi, printre colb, am văzut pe o clipă chipul împietrit a lui David care nu scosese un cuvînt, în ochii lui era crispată o frică sora cu moartea cît mașina gonea pe contra sens. L-am întrebat cum se simte. A spus că preferă să rămînă în India viu, decît mort.

Între timp, tata crease un grup pe whatapp “Qatar Airways Crisis” prin care orchestra toată operațiunea. Trebuie să deschid o mică paranteză. În organizarea nunții noastre din India au participat cîțiva angajați de la compania tatalui. Unii ei mi-au devenit foarte scumpi. Unul din ei, mai ales, Raaja. Raaja, venise în ajutorul nostru și azi. A mers la oficiu, el fiind geografic mai aproape și s-a postat acolo pe premisele lor ca aceia să nu închidă oficiul pînă nu ajungem noi.

…..

Cînd mașina a oprit în fața oficiului, timpul se oprise în loc odată cu ea. Am intrat falnică în oficiu de parcă ghirlande de flori mi-au fost aruncate peste cap. Am pășit zvelt ca un vînt și cu mîna tremurîndă am pus semnătura care era confirmarea biletului. De avea o șampanie la mine, o deschideam acolo pe loc, și cinsteam din sticlă, înecîndu-mă de atîta bucurie. Mă simțeam ca într-un slow-motion…posibil că asta era efectul mașinii, după acea călătorie multe lucruri păreau slow-motion. Așa o stare de izbîndă, de parcă am ieșit biruitoare din Mordor, ne cuprideam toți și rîdeam de parcă eram…tare fericiți, că David în sfîrșit pleacă!

Ne-am oprit pe la părinții soțului meu să îi mulțumim și de acolo David a mers spre aeroport.

David a aterizat cu bine, a ajuns la timp la ambasada SUA, a primit viza și la moment e în state. Irina și Aditya au hotarît de recurepereze zilele de miere o altă dată cînd David nu va fi în preajmă. Ei tot au ajuns cu bine înapoi în Londra. Ketan, după o lună petrecută acasă, s-a întors fără peripeții în San Francisco. Toți continuă să fie prieteni, pe facebook.

The End…

Partea IV: David, mai stai o noapte

Ne-am inteles ca il vom ascunde pe David in camera lui Ketan daca se va ajunge pina la somn, in rest – vom petrece timpul in coliba noastra de pe mal. David a ajuns. A lasat bagajele in camera lui Ketan. A mincat in coliba noastra. Apoi a iesit pe pragul marii si s-a ascuns in hamac, sub stele.

Simteam ca miine saga noastra va incepe de la zero, cu verificari de identitate pentru confirmarea biletului, dar am hotarit toti ca ne vom gindi la asta miine. Iar seara asta o vom petrece de parca suntem in vacanta, fara griji. De parca am planificat sa ajungem aici, toti patru, pentru a petrece o noapte joviala impreuna inainte de a ne desparti pentru cine stie citi ani, pina la cine stie a cui nunta…

Noaptea era plăcut de caldă. Oceanul ca un platou negru șuruia în valuri mici. Nisipul se umpluse de multe puncte care fugeau de noi. Crabii! Crabii pe care eu îi scobeau din găurile lor în timpul zilei, au ieșit la plimbare în noapte. Erau atît de mulți! Mi-era frică să calc, dar majoritatea erau mici cît o unghie și probabil destul de moi la atingere. Cei mari erau chiar pe malul care se dezgolea de apă între valuri și atunci îi puteam vedea cum se ridică ca niște păianjeni mari. Eu mă umpleam cu frică cînd vedeam un boț de pămînt ridicîndu-se lîngă tălpile mele și o rupeam la fugă pe nisipul uscat, iar crabul fugea spre mare. Și apoi ca un cățel jucăuș mă întorceam înapoi, căutam hîrjoneală. David, ca un zen, stătea liniștit cu tălpile în apă, oprindu-și pașii cînd vreun crab dezghioca pămîntul la picioarele lui.

Am rătăcit pe mal în doi cîtva timp, între negrul cerului și cel al mării, doar noi și crabii. Apoi ni s-au alăturat gălăgioși Ketan și Aditya. Veneau cu mult rîs și zvon spre noi. Îi gîdilau crabii.

Ketan a început să ne arate cum se prinde un crab, înconjurîndu-l cu maldaruri de nisip, și încet, hipnotic, strecurîndu-și degetele la spatele crabului. Noi stăteam toți concentrați, cu respirația oprită cînd David se apleacă ca un nene și ridică crabul cum ai ridica o coajă de pîine de pe masă. Ah, cît am rîs de voie bună! Am strigat și am alergat pe malul mării fugăriți de David care alerga după noi cu crabul în mînă. Am trezit toată noaptea, am speriat toți crabii, am întors nisipul pe plajă, am obosit și am stat în loc respirînd cu pofta aerul cald.

15875220_10208259090499579_9209504244724572158_o

Apoi ne-am întors la colibă. Eu am alergat ca un copil spre hamac să fiu sigură ca nu mi-l fură nimeni. Îmi era pofta să mă legăn cu tot cu stele. Băieții au scos telefoanele și folosind o aplicație (skymap) mi-au descifrat tot cerul…

Apoi am jucat mima (charades) pînă dimineața…undeva între noapte și zi am adormit.

Partea III: Du-te, David, du-te

“Alio, da…”

Evident, făcînd o plată relativ substanţială în India de pe cardul meu emis în Londra, din contul meu, dar pe numele unui careva David Arustamov, agenţia a considerat că e o fraudă şi nu au confirmat biletul. Pentru a confirma biletul, eu trebuia să le telefonez pentru a le da cîteva informaţii suplimentare ca să îi conving că e o tranzacţie în regulă.

Am sunat. Le-am dat tot ce am avut de dat.

Resemnîndu-mă că în acea dimineaţă nu voi avea somn paşnic, am făcut toate bagajele ca să mergem cît mai curînd spre ocean.

Am coborît la parter pentru a îmi lua rămas bun de la ultimii soldaţi (David şi Nadia) care urmau să meargă împreună la aeroport, dar fiecare cu zborul său. Toţi am cerut ceai masala, dacă tot eram în India. Aditya a comandat nişte tartine vegetariene pe care le-am împărţit între noi. Nadia le-a demonstrat celor prezenţi cum se crapă un măr (Fiji) în două. Am mai chicotit, am mai rîs, ne-am mai cuprins de cîteva ori, după care ne-am rupt din braţele lor şi am pornit spre ocean.

Eram trei. Eu, Aditya şi Ketan. Trebuia să fie şi Tania cu noi, dar planurile ei se schimbaseră, şi a rămas Ketan să împartă cu noi zilele noastre de miere.

Am ajuns la Fisherman’s cove pe la 3. Căsuţa noastră era chiar pe malul oceanului. Un hamac înfierbîntat de soare se zvînta în faţa casei şi mult-mult nisip care m-a dus pînă la apă. Am stat cu gleznele în apă, am stat tolănită pe nisip, apoi în hamac, şi în şezlong…am citit-o pe Zina Zen, am urmărit cum crabii se ascund în găoacele lor, am căutat scoici, am dansat punjabi, am obosit, am flămînzit, ne-am ascuns în cameră de ţînţari, am înserat, am auzit telefonul.

Am tresărit. Prikini, nu David. Ha, deja mă încordasem. Nadia suna. Cred că mă sună să îşi ia rămas bun.

– Irina, suntem la aeroport. David nu are biletul. Ăştia de la aeroport zic că bilet nu este, confirmation este, dar bilet nu. Zic ca booking is in progress.

-Cum nu este confirmarea! Eu am confirmat! Le-am sunat , le-am dat toate datele! Acuşi le sun să întreb ce se întîmplă.

…….

Confirmarea urma să fie obţinută în următoarele 2-3 ore după ce trecea prin toate verificările de rigoare. David nu mai avea timp. Era deja 9 seară…Am anulat biletul pentru acea seară şi am luat un alt bilet pentru a doua zi seara cu Qatar Airways.

David a reuşit să se rupă din braţele poliţiei (în India nu intri în aeroport fără bilet valabil pentru aceeaşi zi cu document de identitate, iar el reuşise cumva să se strecoare), a urcat în taxi şi venea sprea noi…spre plaja cu crabi..

Eu nu mai eram tristă. Mă gîndeam la seara ce abia începe…şi noapte care se va înălbi cu noi în ea.

Partea II: Du-te, David, du-te

Dimineaţa după nuntă, mă trezeşte alarma. Ne-am înţeles cu David că luăm dejunul împreună – ultima noastră revedere înainte de avionul pe care el urma să îl ia la ora trei după-amiază. Privesc ceasul strecurînd privirea printre ochii de plumb, mă scol din pat ca un soldat ologit şi cu greu cobor la micul dejun. Jos, la restaurant, oaspeţii care nu îşi luaseră încă zborul, stăteau în jurul unei mese mari dreptunghiulare.

M-am apropiat şi eu ca o găleată de apă de ei, cu un ochi mai mare decît celălalt, am încercat să scot nişte sunete, dar gîndurile se scurtcircuitau în cap pînă a ajunge la gură. Se adunaseră în mine 4 zile de nesomn în care am fost alimentată de adrenalină, şi azi dimineaţă nu mai aveam nevoie să mă încordez încît organismul meu cedase de fericire şi oboseală.

Îmbraţişîndu-mi oaspeţii pe rînd, mi-am cerut permisiunea să mă retrag şi ca o nălucă, am mers înapoi spre odaie. În capul meu răsuna flautul, ritmurile punjabi, cîntecul Bollywood sub care dansasem cu Aditya seara trecută şi într-un registru mai apropriat un glas de fantomă: “Irina, Irina….postoi!”. Am nevoie de un somn bun, mă gîndesc eu în sinea mea şi zîmbesc pentru că ştiam că urmează două zile pe malul oceanului indian, cu hamac, cu fructe de mare, cu nisip cald, cu apă de cocos…2 zile de miere…”Irina, podojdi!”

Matincă asta nu în capul meu răsună, mă întorc, cînd colo David din urma mea. “Ja potereal samolet! Vîlet bîl v tri ceasa noci vcera! U menea catochika ne rabotaet! Pomojeshi mne kupiti bilet??? U menea programirovanie v amerikanskom posolistve cerez 2 dnea v Moldove!!!”

Eu închid ochii, poate o dispărea arătarea asta din faţa ochilor. “În numele Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfîntului Duh. Amin”. Deschid ochii, David – tot acolo. Încerc să îmi ciulesc urechile, poate mi se năzare, poate el îşi ia rămas bun, dar eu visez un coşmar….numai de aş ajunge la pat cît mai repede, să mă culc, să adorm, să mă trezesc în hamac pe malul oceanului. Dar David nu dispare. După vreo 5 secunde de linişte în care l-am tăiat de vreo 5 ori cu privirea, îi zic: “Poneatno, davai v moi nomer.”

[…]

Am găsit un bilet pentru aceeaşi seară la ora 9. David a coborît jos, eu am coborît în măduva patului. Fericită. Încleiată de somn. În capul meu o simfonie de emoţii şi impresii se sedimentau în amintiri. Încet, încet se dizolvau toate imaginile, toate sunetele..pînă şi vocea lui David dispăruse în vis…

Zîîîîîîn….zîîîîîîîîn…ZÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎNNNNNNNNN…telefonul! David!DAVID!!!DAAAAAVVVIIIIIID!!!!!!!

Va urma….